Paris (5): Lunea liberă, egală și fraternă
Bia | 28 Noiembrie 2009 | 86908.93 | Tags: paris, roland garos | 11 ComentariiMici cumpărături de dimineață prin zonă la superminimarketul Ed, după care luăm metroul și străbatem tot Parisul pe sub pământ pentru a ajunge la arenele Roland Garos. Deși era plin de indicatoare spre Muzeul Tenisului, noi rătăcim aiurea și ajungem inițial la Stadionul Paris Saint Germain despre care nu aveam habar că ar fi în zonă. Dar pentru că totuși cartierul în care ne aflăm nu e foarte aglomerat dăm și de arenele de tenis înainte să ne enervăm. Aici supărare mare, căci Muzeul Tenisului este deschis doar de joi până duminică așa că nu putem intra. Ne limităm la a admira imensa arenă Phillippe Chatrier de afară și a face poze cu numele câștigătorilor malelui turneu de-a lungul timpului, printre care Ilie Năstase și Virginia Ruzici la loc de cinste lângă Marie Court și Guillermo Villas.
Era doar miezul zilei și norii de dimineață păreau că s-au risipit, așa că purcedem spre foarte celebrul cimitir Perre Lachaisse în care sunt înmormântați printre alții Chopin, Cioran, Wilde, Morrison, Moliere, Collete și foarte, foarte mulți alții. Ne cumpărăm și o hartă de la intrare, căci imensul loc de veci te poate face să rătăcești ușor fără a vedea nici un mormânt “celebru”. Cam asta s-a întâmplat și cu harta de fapt, plus că norii se strânseseră iar și a început să bată foarte puternic vântul care a creat o atmosferă în cimitir lugubră de-a dreptul. Oricum am văzut doar câteva morminte, Colette, Chopin, Morrison. Pentru acest loc ți-ar trebui nu o zi ci poate chiar o săptămână și tot nu ai vedea tot.
De aici pornim cam pe ploaie spre Île de la Cite pentru a reuși să intrăm la Saint Chapelle, cea pe care am ratat-o cu o zi înainte. Aici după niște controale de securitate mai ceva ca la aeroport intram să vedem “cele mai frumoase vitralii din lume”. Lipit de Saint Chapelle este Palais de Justice, o clădire foarte frumoasă dar în care nu am mai intrat deși se putea vizita.
Ne-am mai plimbat o vreme prin ploaie prin Cartierul Latin pentru a găsi un local cu prețuri decente că să servim o supă, dar după ce ne cam udasem am ales un local italienesc chiar pe maulul Senei, gen afacere de familie, simplu și deloc simandicos, cu un chelner/patron italian pur sânge, foarte glumeț și amabil, unde pentru 40 de euro cu tot cu bacșis am reușit să ne săturăm amândoi cel mai bine în aceste zile. Am avut supă minestone la felul întâi, iar la felul 2 niște porții enorme de paste cu sos și chiar cu o bucată sănătoasă și foarte gustoasă de friptură de vită. Plus băuturile, am ieșit și ieftin și cu burta plină și cu papilele satisfăcute.
Era deja întuneric și nici nu am simțit cum a trecut ziua. Travesând din nou Pont Neuf, am mai admirat Parisul pe înserate și pe nesăturate torturându-ne deja gândul că “vacanța” e pe sfârșite. Înainte de a lua metroul spre casă intrăm pe la Forum de la Halle, care e cel mai mare centru comercial subteran din Europa, sau din lume, nu știu sigur, dar oricum e o chestie imensă legată de oraș prin nu mai puțin de vreo 5 linii de metrou și 3 RER-uri.
Poate am fi putut să ne bucurăm mai mult de acestă zi, dar starea avanstă de oboseală nu a fost ajutată deloc de vremea autentică de toamnă care a cuprins brusc Parisul. În final în holul hotelului ne-am destins cu recepționerul care a recunoscut că soția sa e româncă din Alba-Iulia, auzise de Cluj și Wizz Air și am glumit un pic în mai multe limbi. Am continuat în cameră cu cina noastră gen mic dejun probată cu o seară înainte: baghetă, jambon și Cambert.