Sfârşitul lumii şi Large Hadron Collider

Radu | 8 Septembrie 2008 | 85687.17 | Tags: , , | Comentează 

“Scientist” in the late 19th century said riding a train would make your lungs explode. “Scientist” in 2008 are saying the LHC would make the world disapear

(furat de pe #mumu)

It’s that simple.

Observaţie tristă, majoritatea articolelor despre Large Hadron Collider încep cu “Experimentul care ar putea duce la sfârşitul lumii…”

Bunul Paler

Cristian | 8 Mai 2007 | 84349.58 | Tags: | 1 Comentariu 

Ieri ne-a lăsat nimănui şi bunul Paler…Bunule, ai sădit în mine o părticică din răul tău de viaţă atât de tonic. Bunule, mintea mea promite că-şi va reveni în curând după vinovăţia de a nu te fi citit atâta vreme în Cotidianul sau în cărţile tale de la Albatros. Dar sufletul nu. Nu promite decât amărăciune şi hău. Cum aş putea să-mi revin când, ca toţi ceilalţi buni ai mei, care au plecat fără să spună, ne laşi nimănui!? Ne laşi şlehtei ăsteia obsedate de robot şi deposedate de spirit. Ne laşi pradă comandourilor prostiei docte. Nu mai rămâi, bunule? Te rog eu, în numele tuturor celor care ţi-au ignorat trecerea prin lumea asta. Nici nu ştiu ei câtă nevoie vor avea de tine. Să te odihneşti în pace!

Postez mai jos, vă rog îngăduiţi-mi, editorialul lui Octavian Paler din 24 aprilie 2007 – Cotidianul. Plus alte câteva fragmente. Greu de ales. 80 de ani! Găsiţi în arhiva Cotidianului, obsesiile lui, starea lui de lucidă îndoială. O semipareză nu-l lăsa să vorbească cu destulă cursivitate, iar pe mine mă durea atât de mult să-l văd cum se chinuie să scoată vorbele pe măsura tumultului ideatic din mintea lui, dar uitaţi-vă şi voi cum poate scrie. Putea. Câţi dintre noi nu speră ca la 80 de ani să aibă mintea atât de trează? (C.S.)

Care «popor»?

Notez aceste reflecţii într-un spital. Adică într-un loc unde suferinţa aruncă în derizoriu orice altă idee în afară de aceea că viaţa e un mister vulnerabil şi perisabil. Ecourile care ajung aici din circul politic sunt, pur şi simplu, triviale. Şi nu le poţi percepe decât cu un surâs trist. Ce va rămâne din ele peste zece sau douăzeci de ani?

Pentru a fi indiferent, aş avea nevoie de un suflet mai puternic decât al meu. Aşa că în timp ce mă uit cum lumina glorioasă a primăverii capătă penumbre lovindu-se de fereastra spitalului, mă gândesc la „noutatea“ cea mai stranie din aceste zile: au ajuns străinii să-i roage pe politicienii români să se gândească şi la România!!!

Dar cine să o facă? Băsescu, de pildă? Lipsit şi de onoare, cum a demonstrat şantajul, falimentat, cu „demisia“, Traian Băsescu ştie doar să joace, cu mijloace de cabotin şi de demagog populist, un rol fals de „salvator al neamului“. Anti-bărbat de stat prin structură, el stă cu spatele la ţară şi cu faţa la oglindă. Şi repetă ca o flaşnetă că fără el ne ia dracul. Că fără el se vor prăbuşi peste România toate grozăviile Apocalipsei. Ceea ce mi-a adus aminte de un roman sud-american pe care, probabil, unii cititori îl cunosc: „Eu, Supremul“.

Se impun câteva precizări. Prima. Pluralul „românii m-au ales“, folosit de Băsescu, e ipocrit. Pe Băsescu l-a ales un sfert de români în decembrie 2004 (în care intrau şi simpatizanţii liberalilor, şi votanţii negativi, şi poate o parte din cei ai PRM-ului). L-au ales ca să se comporte ca un „preşedinte al tuturor românilor“. Ceea ce Băsescu e incapabil, însă, să fie.

A doua precizare. „Eu, Supremul“ nu a aflat oare că pentru mulţi români el a devenit în ultimii doi ani, din pricina scandalurilor, insuportabil? Sau cei care îl dispreţuiesc nu mai sunt români? Noi care l-am votat pe Băsescu, acum doi ani şi jumătate, luând în serios (vai!) tapajul demagogic, pe care-l făcea în campania electorală, pe tema „sistemului ticăloşit“, dar vedem astăzi cu ruşine că am greşit, nu mai suntem români? Nu facem parte din popor? Noi care nu suntem nici oligarhi, nici amatori de oligarhi, dar ne e silă să mai auzim exponentul unei categorii de oligarhi tunând şi fulgerând făţarnic împotriva altor oligarhi, nu suntem români? Noi care îl socotim pe Traian Băsescu „mogulul“ securismului din postcomunism nu suntem români?
Habar n-am câţi suntem cei care gândim astfel. O va arăta, poate, referendumul. Dar atunci, n-ar fi cazul ca Traian Băsescu să nu-şi mai bată gura că el, doar el, reprezintă „poporul“? Mai ales că ştim câte dezastre au rezultat din populism.

Revin la o distincţie pe care am mai făcut-o: aceea dintre un „stat“ şi o „ţară“. Un stat poţi să îl dispreţuiesti şi să-l conteşti. O ţară, nu. Statul mi l-a dat istoria. Ţara mi-a dat-o destinul.

Câtă vreme sunt cetăţean al unui stat, sunt obligat, evident, sa ţin cont şi de legile, şi de poliţia lui. Dar nimic nu-mi poate impune să fac mai mult decât atât. De iubit, îmi iubesc numai ţara. Ea înseamnă viaţa mea, iubirile mele, fiul meu, multe. Şi chiar şi eşecurile ei.

Ei bine, referendumul va decide ce vrea ţara mea.
Vrea România un preşedinte care nu face nici o deosebire între Palatul Cotroceni şi o crâşmă?
Vrea România un preşedinte în stare să fie doar instigator la scandaluri?
Vrea România un preşedinte cu apucături paranoide?
Vrea România un preşedinte toxic?
Dacă vrea, nimeni nu o poate împiedica să vrea. E dreptul ei istoric de a agoniza şi de a-şi juca destinul la ruletă.

Ca simplu individ, nu voi avea încotro: va trebui să mă supun. Dar ceva nu-mi poate impune nici ţara. Să respect ceea ce dispreţuiesc. Nu mă cred nici o clipă mai puţin român, recunoscând că nu voi mai putea vedea niciodată în Traian Băsescu pe preşedintele ţării mele. Dacă va rămâne la Cotroceni, voi vedea în el doar pe şeful statului. Iar dispreţul meu pentru acest soi de şef de stat îmi luminează până în adâncuri dragostea pe care o port nefericitei mele ţări.

P.S. Dacă mi se va spune că aceste gânduri sunt prea „personale“, voi recunoaşte. Aşa e. Dar un spital nu e un loc potrivit pentru seninătate.

***

Mărturisesc aici o limită personală care lămureşte, sper, ceea ce unii numesc „negativismul“ meu. Iat-o: îmi e imposibil să judec „normal“, cu detaşare, cu răceală, o „anormalitate“! Tot ce mi se pare „anormal“ mi se pare, automat, inacceptabil, intolerabil.

Nu cred că libertatea în care ne mişcăm şi o tot invocăm e libertate adevărată. Nu cred că preşedintele României trebuie să arate ca Traian Băsescu. Nu cred că reversul comunismului e un capitalism la fel de hidos în multe privinţe. Pe scurt, tot ce se intâmplă azi la noi îmi dă o senzaţie de fals, de istorie trucată. Dacă îmi amintesc bine, ceea ce am asteptat toţi (sau aproape toţi) când a căzut Ceauşescu, mi se pare o farsă urată, o caricatură trivială – ceea ce văd la televizor şi pe scena politică.

În consecinţă, pesimismul meu nu e o opţiune! E o formă de a mă apăra de un pericol pe care nu văd cum l-aş putea evita altminteri. Încerc să sper că tot ce mi se pare aberant în lumea noastră actuală nu vine din noi. În clipa în care aş pierde şi această ultimă iluzie, aş fi în mare primejdie. Cum să trăiesti într-o ţară pe care în sinea ta ai dispreţui-o?

Un incontestabil Cărtărescu

Cristian | 18 Aprilie 2007 | 84296.37 | Tags: | 10 Comentarii 

Împărtăşesc cu voi

Am găsit un fragment consternant de frumos, dezesperant şi, mai ales, adevărat dintr-un text (nu ştiu unde a apărut, probabil că în Jurnalul Naţional) scris de Mircea Cărtărescu. Îmi permit să-l folosesc drept concluzie la călătoriile mele din această primăvară. În special, la frumoasa experienţă din Grosspetersdorf.

“…Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în ţară e cu neputinţă să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiţi sunt oamenii şi de cât de răi devin din cauza asta.Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supravieţuire e mitocănia agresivă. În orice ţară civilizată oamenii încearcă să-şi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii faţă de alţii în forme duse aproape până la caricatură. Şi-au dezvoltat zâmbete sociale şi ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeşti şi spui: “We agree to disagree” (”am căzut de acord că nu suntem de acord”). Când cineva te calcă pe picior, te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze.

O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile şi satisface toate susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţială pentru fluidizarea substanţei sociale.

Românul nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Pentru că la noi, dacă eşti bun, eşti călcat în picioare. Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îşi iubeşte meseria şi îşi propune să fie cât mai drăguţă şi mai serviabilă cu clienţii. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va şterge însă curând de pe faţă după ce vreo cinci-şase inşi îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate şansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an sa avem vânzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi “în perioadă” de sergenţii lor. Când ajung ei înşişi sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii îşi sunt propriii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe. Pot fi şi alte explicaţii obiective. Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufneşte atunci în insultă şi obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru şi, exhibiţionişti ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele, securiştii şi noii îmbogăţiţi.

Ascensiunea (sau doar supravieţuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei noastre. Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată.”

Mircea CĂRTĂRESCU

Travelling – Österreich

Cristian | 12 Aprilie 2007 | 84281.07 | Tags: | 70 Comentarii 

Austria, acasă…

Burgenland, Grosspetersdorf. Adică, landul şi orăşelul din estul Austriei în care mi-am petrecut ultimele 2 săptămâni. Hotel GIP, o incintă de o curăţenie care te obligă să umbli în vârful picioarelor, cu pantofii în mână, chiar dacă afară nu e un fir de praf, ce să mai vorbim de noroi. Grosspetersdorf – 3 000 de locuitori, dar, vorba aia, nu-i arată.

Oameni amabili şi, contrar prejudecăţilor mele, deschişi, primitori. Accent dialectal neîngrijit, greu suportabil urechilor, deşi germana scrisă (şi cea din audiovizual) a austricecilor e aceeaşi cu germana nemţilor. Mă salută pe stradă, deşi mă văd pentru prima oară în viaţa lor. Grüß Gott!

Tineri, persoane în vârstă, fără diferenţă, te privesc cu amabilitate adeseori caldă în ochi şi îţi dau bineţe. Iar, dacă se întâmpla să mă aflu într-un restaurant mi se adresa, fără excepţie, Poftă bună, de către toţi cei care intrau mai târziu şi treceau pe lângă masa mea…7,80 euro un (de fapt, două, de dimensiuni uriaşe, într-o porţie) Wiener Schnitzel. 2,7 euro o halbă de bere proaspătă şi reconfortantă cum nu poţi, din păcate, gusta în România. Şi, desigur, aţi “păţit” şi voi, restul ţi se înapoiază până la ultimul cent. Numai că pizzeria turcului băştinaş avea muşte înăuntru.

Când din acel orăşel am trecut într-o urbe în toată regula (Oberwart), am regăsit cu aceeaşi surprindere, atât familiaritatea manifestată de oamenii cu care m-am intersectat pe stradă, cât şi solicitudinea celor care serveau în localuri. Nici o diferenţă. La plecare, te salută până şi bucătarul. Bucuros că-ţi vede burta rotunjită, mulţumită priceperii lui. Se acceptă bacşiş, dar nu vezi asta pe faţa chelnerilor.

Vezi chiştoace de ţigări aruncate pe stradă, dar doar dacă te uiţi insistent. În rest, datorită imensului respect pe care ţi-l inspiră aranjarea de basm a fiecărui colţişor de domeniu public, îţi vine să mângâi până şi asfaltul, turnat fără cusur. Simţeam recunoştinţă pentru fiecare pas care mi se dădea să-l fac prin acest tărâm de oameni normali; simţeam nevoia să le mulţumesc celor de pe stradă că au născocit acel locşor de maximă relaxare.

Spor nesperat la locul de muncă. Eficienţă de zile mari. Nu era nevoie să-mi iau tot felul de pauze adiţionale, ca să suport stresul. Alt mit care a căzut pentru mine e cel care spunea că în birourile din Occident funcţionarii nu-şi vorbesc. Nimic mai fals! Dimpotrivă, discută, glumesc, râd, şi râd fără amărăciunea şi agresivitatea specifice nouă. În asta, probabil că sunt considerabil ajutaţi de cei 2 000 de euro câştigaţi pe lună…

Flori peste tot şi delicate aranjamente de Paşte. Nici un exces kitchos. Pe masa de mic dejun, vaza conţinea flori sau verdeaţă, în mod necesar pleznind de prospeţime. În Joia Mare, am primit ouă roşite. Emoţie extremă. Ca în vremea copilăriei. Crucifixe în localuri, ba chiar şi în fabrică, fără vreo ipocrită teamă că minorităţile religioase s-ar putea simţi lezate.

Fotografiile mă vor ajuta, sper, să fiu mai succinct.

Nu am fost opriţi de echipaje de poliţie şi nici pe altcineva nu am văzut să fi fost controlat. Oamenii legii nu te agresează vizual cu uniformele lor sau cu o prezenţă inutilă pe nişte străzi care, oricum, se administrează singure, parcă.

5 ore în Viena…E ca şi cum ai face un salt de pe loc pentru a privi peste gardul unei case, gândind că astfel îţi vei face o idee cuprinzătoare despre starea proprietarului. Insuficient. Fiind o plăcere să te rătăceşti pe străzi în Viena, ne-am rătăcit şi noi, de bună voie. Nimic nu se compară cu a face sight seeing fără ghid, total neprevenit de minunăţiile care ţi se vor înfăţişa ochilor. Ici, clădirea copleşitoare a Operei, colo, Palatul lui Sissi – împărăteasa noastră. Mai încolo, casa în care Beethoven şi-a compus a IX-a Simfonie. Aş fi vrut să-l întâlnesc pe Freud, şi mă aşteptam sincer şi inexplicabil la asta, dar pare-se că am sosit cu câteva decenii prea târziu.

Voi lăsa imaginile să vorbească. Dar voi adăuga: nu trafic infernal, nu claxoane enerva(n)te, nu metrouri care întârzie. Oameni frumoşi, fără a străluci, majoritatea turişti. Prea puţini localnici. În galeriile metroului găsim fauna „specifică” underground-ului: drogaţi, cerşetori, alcoolici, homeleşi. Dar şi multe, multe ziare internaţionale, mult mai ieftine decât în Bucureşti. Mi-am cumpărat Die Zeit, practic, o carte de 90 de pagini – ştiri politice, ştiinţă, cultură, dosare.

Linia de metrou U4 te duce fix la Schoenbrunn, Palatul baroc al celeilalte împărătese a noastre, Maria Teresa, mama lui Iosif al II-lea. Intact. Năpădit de o mare de turişti globali. Predomină asiaticii, dar e plin şi de latino-americani. Îmi vine să-i dau pe toţi afară. Nu au ce căuta acolo revolutionarii aceia cu tenişi. Mă întreb de ce mai vin să se holbeze la un simbol al monarhiei atât de detestate de ei!

Nu mai am ce adăuga. Priviţi şi voi pozele. La ieşirea din Viena, mi-am jurat să revin chiar săptămâna aceasta acolo. Dar, acasă, am aflat că nu aveam maşină disponibilă. 600 de kilometri sunt floare la ureche pe autostrăzile austro-ungare. Nu o parcurgi în jumătate de zi ca până la Bucureşti.

Iar Budapesta, de data aceasta atacată de noi în chiar miezul ei, pe timp de noapte, mi s-a oferit aşa cum nici nu am îndrăznit vreodată să visez. Pe alocuri, are situri mai frumoase decât Viena însăşi. Două capitale (în toată puterea cuvântului) „bifate” într-o singură zi, poate cea mai remarcabilă performanţă turistică a mea de până acum.

Polonia – to be revisited

Cristian | 5 Martie 2007 | 84176.28 | Tags: | 7 Comentarii 

De la Oświęcim la Krakow

Cred că am obosit mai mult scriind acest jurnal de călătorie decât călătorind pur şi simplu. Dar o să-mi port deloc neplăcuta povară până la capăt, dacă tot mi-am asumat-o.

Fabrica Delphi Packard este amplasată în vecinătatea creierilor munţilor Carpaţi, la 20 de km de graniţa slovaco-polonă, deci, în sudul ţării, şi anume la Jelesnia. O aşezare cu aspect de comună ceva mai răsărită, ceva între Buşteni şi Vălenii de munte. Peisajul alpin este întregit de casele robuste, exclusiv cu etaj, presărate într-o plăcută dezordine de-o parte şi de alta a pârâului mic, repede şi zgomotos. Hotel curăţel, preţ extrem de accesibil, 75 de euro pe 4 nopţi, camera dublă! Micul dejun şi cina incluse în preţ. Dacă aş fi ştiut că atâta se cere pentru întreg intervalul, aş fi avut mari îndoieli asupra calităţii condiţiilor de cazare. Numai că orice îndoială mi-a fost spulberată pe loc, când am păşit în încăpere. Ordine, curăţenie, spaţiu suficient, linişte absolută.

Polonezii, catolici practicanţi (tineri şi/sau vârstnici, în aceeaşi proporţie) puteau fi văzuţi, postul Paştelui fiind, în grupuri mari, dimineaţa, mergând sau ieşind de la biserică. A fost un amănunt care m-a impresionat enorm. Lucru pe care l-am remarcat şi în Slovacia, în destule localităţi. Abia după aceea (în Polonia, în mare, se încep lucrul şi cursurile la 09,00 a.m.) oamenii se îndreptau către slujbe. În prima dimineaţă crezusem că e ceva sărbătoare mai însemnată, dar am remarcat afluxul de enoriaşi către şi dinspre biserici şi în zilele şi serile următoare.

Auschwitz se află la circa 60 de km de Jelesnia, prin urmare pelerinajul acolo devenea automat obligatoriu, cu toate împotrivirile mele mai mult sau mai puţin conştiente. Prima tentativă de a vizita cumplita destinaţie a avut loc seara. Nu ştiu cine ne băgase în cap că este deschis acolo până la orele 22. Nu vă pot descrie ce înseamnă să conduci noaptea prin oraşul perpetuu care, m-am prins, ocupă întreg sudul Poloniei, în lipsa autostrăzilor şi în ciuda indicatoarelor, care, pe ici, pe acolo, mai urcă viteza de rulare prin localităţi până la 70 km/h. E o corvoadă.

La 20 de kilometri de scopul călătoriei noastre crepusculare, în maşină s-a aşternut o linişte apăsătoare şi, în aceeaşi măsură, grăitoare, de priveghi, de doliu, de ce ocazie sumbră doriţi. Toată zona care înconjură odiosul loc este, de fapt, un imens tânguit de jale şi de blestem. Nu mi-aş dori să locuiesc acolo pentru nici un salariu din lume. Gândiţi-vă câte suflete moarte au respirat oamenii locului, câtă cenuşă de oase nevinovate s-a aşternut peste conştiinţele şi peste somnul lor de fiecare noapte! Prin apropiere şi-a avut sediul şi fabrica salvatoare a lui Schindler, dar şi exponenţii industriei germane, ca I.G. Farben – utilizator fără remuşcări al muncii cu sclavi. La sosire, tremuram deja abia perceptibil şi, fără a fi patetic, simţeam că toată fiinţa-mi rosteşte o rugăciune fără cuvinte. Konzentrationslager-ul ne aştepta slab luminat, cu clădirile din cărămidă brună, profilându-se terifiant in semiobscuritate. Intrarea era liberă, dar la ora respectivă complexul muzeal se închisese. Din fericire. Pentru că, a doua zi, chiar la lumina zilei, efectele vizitei s-au dovedit a fi devastatoare asupra liniştii mele. Nu voi descrie ce am văzut. Nu mai mult decât am avut cu toţii ocazia să vedem la TV sau în zecile de filme despre holocaust. Va mărturisesc doar că, deşi am intrat acolo cu o oarecare atitudine de voită detaşare şi de sfidare, am sfârşit prin a amuţi complet, pierzându-mi criticismul, capacitatea de a emite opinii şi, am realizat la câteva zile după aceea, simţul umorului. Eram carne vie.

Scurtez: e suficient să fii prezent acolo, pe aleile acelea goale sau să faci cunoştinţă cu răceala barăcilor, să-ţi umpli pieptul cu aerul încărcat şi în prezent, după atâţia ani, de moarte, ca să simţi cum ceva se rupe în tine ireversibil. Deşi grupuri-grupuri de turişti păşeau ezitant încoace şi-ncolo prin incinta lagărului, nu o dată am avut impresia traumatizantă că sunt singur, că aud cizmele soldaţilor bătând brutal caldarâmul, că nu voi mai putea ieşi afară în veci. Nu mă tem că greşesc afirmând că Auschwitz-ul este încă populat de mii de spirite neodihnite, fără nume. Acolo încă se suferă. Nu pot să-mi dau seama cât de mult sunteţi pregătiţi să credeţi din ceea ce vă descriu, eu mă opresc aici, pentru că, altfel, am certitudinea că îmi pângăresc simţirea de la faţa locului. Pentru Birkenau, aflat la 1 kilometru, nu am mai avut resursele necesare.

Mai vreau doar să spun că Krakovia este un oraş împărătesc de 680 000 de locuitori. E un oraş de iubit, de vizitat pe îndelete, de trăit în el pentru totdeauna. Dar nu imediat după trecerea pe la muzeul Auschwitz. Un semn că nu am efectuat călătoria în Polonia degeaba a fost şi ultima revelaţie trăită acolo. Deşi nu eram eu şoferul „expediţiei”, „mi-a fost dat” mie să indic drumul către centrul marelui oraş. Cu tot firescul din lume. Cu naturaleţea cu care m-aş îndrepta, la Arad, către Primărie. Numai că aveam de a face cu o urbe de 5 ori cât Aradul. Ajungând în piaţa centrală, atunci, în acel moment am ştiut că va trebui să revin în Cracovia împreună cu fiinţa iubită. Găsisem Drumul către Centru. Dacă m-ar întreba cineva cum, aş răspunde că…aşa am simţit.

Restul se vede din fotografii. Şi aici – http://www.krakow.pl/gospodarka/mmmk/ – un filmuleţ virtual numai bun de appetizer.

Polonia zero

Cristian | 2 Martie 2007 | 84168.28 | Tags: | 7 Comentarii 

Către Centru

Slovacia avea anul trecut un salariu minim pe economie de 183 de euro. Aici, stăm „bine”, dacă e să ne punem în balanţă cu ei. Noi aveam 90 de euro…Ungaria era pe la 243 de euro, conform statisticilor din 2006. Fără ciudă proletar-comunistă, dar cu ciudă, nu pot să mă abţin a constata salariul minim deşănţat al Franţei: 1218 euro/lună. Acesta este încasat de 15% dintre angajaţi. Oare, în coşmarurile lor cele mai negre, şi-au figurat vreodată cum e să trăieşti şi că într-adevăr se poate supravieţui cu 100 de euro pe lună? În condiţiile în care, de la haine şi mâncare până la produse electrocasnice toate sunt (la fel de, dacă nu…) mai scumpe în România decât în Franţa. Oricât aş fi de liberal, consider că e scandalos să mai ieşi în stradă (şi ei mai au şi pretenţii de stângişti) pentru păstrarea a tot felul de privilegii când beneficiezi de un venit minim… atât de mare, garantat de stat! Dacă vor trai ascetic şi cadru propice pentru propagarea imbecilelor idei socialistoide, nu au decât să poftească în România.

A propos, şi cu asta închei paranteza, ştiaţi că ministrul german de finanţe a iniţiat un proiect de hotărâre (care s-ar putea aplica global în UE) despre o posibilă redistribuire a profitului firmelor către angajaţi!? O idee mai marcată de rânjetul egalitarismului marxist nici că se putea. Cică, să se păstreze nealterat sistemul economic social de piaţă european…Pariem că Marea Britanie îl va respinge?

Dar textul de faţă era despre o călătorie. Intrarea dinspre sud în Polonia este o continuă curbă. Şi o nesfârşită localitate. La un moment dat, ne muşcase bănuiala că ne învârtim în cerc. O asemenea densitate a populaţiei pe km pătrat nu am mai pomenit. Oraşe care se întind pe 10 kilometri, lipite de alte oraşe tot atât de lungi, dacă nu mai lungi. Şi să nu credeţi că este vorba despre o singură stradă, cea principală, ca la noi.

Polonii sunt cam 39 de milioane de toţi. Înainte de al II-lea război mondial, în Polonia trăiau aproximativ 3 milioane de evrei, poate cea mai mare comunitate din lume. Aşa se explică amplasarea celor mai mari lagăre de exterminare naziste în această regiune.

Să nu vă prindă noaptea înainte să intraţi în Ţara Leşilor. Noi am pătruns printr-o vamă prea îndepărtată de ţinta călătoriei noastre. Am fost obligaţi să ieşim de pe teritoriul polonez, ca să intrăm prin altă parte. Se pare că e mai uşor, însă, să intri decât să ieşi. Ţinuţi fiind timp de o oră la vama polono-slovacă. Ghiciţi care era scopul? Da, mita. Fără explicaţii, fără a avea posibilitatea să ţinem o conversaţie într-o limbă de circulaţie, dar asigurându-ne că “nema problema”. Dragii de ei aşteptau bani. Văzând că nu avem iniţiativă în acest sens, au dat ei buzna şi ne-au întrebat, din câte am înţeles, ceva de genul dacă „la Romania există euro”? Şi vameşul a roşit. Se vede că nu au exerciţiul alor noştri. Ia să vină ei aici la un training. Serios, acum, dacă mergeţi într-o ţară străină, asiguraţi-vă că aveţi un număr de telefon de la Ambasada României (nu că aţi da de cineva pe acolo). Se găsesc pe site-ul MAE. Răspunsul nostru a fost negativ. Şi am plecat.

Dacă aţi cunoaşte direct inabilitatea oamenilor de acolo, tineri sau bătrâni, de a vorbi engleza, dacă aţi simţi pe propria piele grosimea întunericului străinătăţii şi povara presimţirii că drumul ales nu e cel bun, aţi înţelege mult mai lesne cum s-a născut literatura absurdului. Satele româneşti din vest, sistematizate de Maria Tereza, aşa ponosite cum sunt, te conduc mai uşor către ieşire, sau către centru. Mult face şi întăbularea…

Va urma

Polonia II

Cristian | 1 Martie 2007 | 84164.91 | Tags: | 8 Comentarii 

Drumul…

M-am cam întins…Ungaria şi Slovacia au generalizat, practic, plata cu cardul de credit sau de debit. Cum aveam numai euro cu noi, salvarea a fost cardul Standard de Raiffeisen (o să trec mai târziu pe la sediu pentru achitarea reclamei). Plata se face doar prin trecerea acestui prin maşina de citit şi apoi, semnarea chitanţei (extraordinar, ce noutăţi vă dezvălui!). Nu necesită introducerea PIN. Bineînţeles că la un han din Slovacia am avut parte de mutre. Plătind electronic, e mai greu de încasat bacşiş, ştiţi…Şi, staţi liniştiţi, foamea de ciubuc e mare în toată Europa fostă socialistă. Vom vedea mai încolo.

Slovacia. Ţară de tranziţie. Nu am înţeles de la început, şi o să mă prefac în continuare că nu înţeleg, de ce Slovacia s-a separat de Cehia. Pentru că iniţiativa a venit dinspre aceasta din urmă. De obicei, popoarele sau regiunile chinuite de complexe de inferioritate ţin neapărat să-şi afirme cu orice prilej suveranitatea, unicitatea, trăsăturile regionale. Chiar dacă, economic, pierd, nişte principii precum cele înşirate mai sus par a le ţine de foame. Vezi alte cazuri, din Europa „civilizată”: Ţara Bascilor (cred că Budapesta e mai mare decât ţinutul acesta), Irlanda, Bretania (în Franţa), etc. Mai sunt şi excepţii: Slovenia, ruptă din fosta Jugoslavie. Criteriile de regiune, limbă (câteva sedile sau accente în plus, unele litere în minus), suveranitate (?), invocate pentru a susţine separatismul, îmi fac pur şi simplu greaţă. Ai limbă oarecum diferită, te mândreşti cu asta şi o cultivi cu cerbicie, dar nu ai ce pune pe masă. Cam puţin. Mă şi întreb cum joacă fotbal bascii. Că dacă trage unul un şut mai tare, peste poartă, trebuie să fugă careva după minge în Spania. Acolo, copiii de mingi au paşaportul la ei. Divaghez. Scurt: oricine îşi poate da seama de quasi-identitatea cehei cu slovaca. Dar şi de relativa rămânere în urmă şi băţoşenia nejustificată a slovacilor.

Drumuri proaste, înguste, nu am întâlnit în cale nici o autostradă; totuşi, case mai solide decât ale noastre, pe ansamblu. Am prins în cadru, cu toate acestea, şi nişte instantanee mai familiare. Să precizez: când scriu „noi”, „ale noastre”, sigur că mă refer doar la părţile transilvănene, unde mai încape câte o comparaţie cu Occidentul. Din nou, centrele localităţilor (unele mai mici decât Ineul) intacte, deşi au trecut şi ei prin războaie, năvăliri, ocupaţie sovietică mult mai îndelungată decât a îndurat România. Probabil nu au avut parte să fie conduşi de atâţia dobitoci – ultimii oameni ai societăţii, frustraţi şi fobici la proprietatea privată şi la capodopere de arhitectură. Blocul – etalonul uniformizării comuniste şi a-l domniei iresponsabilităţii, ca şi-n Ungaria, arată un pic altfel, nu mult. Tot soiul de modele vesele, zig-zaguri în culori pale le înfrumuseţează atât cât e posibil. Rar vezi balcoane închise, deşi rufele, da, sunt întinse la vedere.

În Slovacia, am urmat aproape km cu km traseul parcurs acum peste 60 de ani de bunicu-meu odată cu frontul anti-hitlerist. Cu mica deosebire că soldaţii, sărmanii, au fost nevoiţi să meargă pe jos. Şi nu oricum, nu ca la şpaţir, ci luptând pentru fiecare dărab de pământ. Greu de descris déjà vu-ul, re-trăirile în flash, asaltul falsei memorii, nostalgia şi dorul care mă cuprindea imediat ce lăsam acele meleaguri în urmă. Din loc în loc, monumente închinate eroilor, cimitire întinse. Bunicul meu a trecut pe acolo – Banska Bistrica. La întoarcerea acasă, după câţiva ani, îl aştepta închisoarea politică. Bistrica este şi poarta de intrare în munţi, Carpaţii (Tatra). Pe colinele care „le fac intrarea”, apar primele castele baroce sau renascentiste. Toate spinările muntoase sunt acoperite cu zăpadă şi mai orice loc propice schiatului este amenajat în detaliu în acest scop. Cu teleschi, telescaun, instalaţii de iluminare nocturnă.

Va urma

Polonia I

Cristian | 27 Februarie 2007 | 84160.17 | Tags: | 26 Comentarii 

Drumul către Centru

Et in Arcadia ego. De fapt, în Polonia (între 19.02 şi 23.02) am fost, dar nu mai ţin minte cum se pune desinenţa în latină, decât la puţine substantive. Şi ca să nu mă fac de râs…

Voi publica aici mai degrabă o dare de seamă decât o încercare de reportaj literar. Să încep, dar. Odată ajunşi la vamă, suspiciunile din ochii funcţionarilor de acolo sunt inerente. Pentru ei, cu toţii suntem potenţiali infractori, sau vaci bune de muls 5-10 euro. Nu beneficiem de nici o prezumpţie de nevinovăţie. Se uită la tine lung, ca şi când ar încerca să-şi aducă aminte dacă te-a mai văzut vreodată, în fotografie sau în viaţa lui. De fapt, cred că se uită de parcă ar fi chiar convinşi că îşi fac treaba cu profesionalism. Sau să fi fost teama că îmi va fi cerut paşaportul (va expira în martie, nu de alta), deşi, oficial, se iese cu CI?

Trecem şi ne aşteaptă o ţară a celor o mie de căscaturi – Ungaria. Mică şi slab populată, ţara vecină de la vest de noi nu-ţi scaldă ochii cu cine ştie ce minunăţii, dar şi când dai peste un oraş mai răsărit îţi crapă obrazul de jenă, remarcându-i pe dată ţinuta curat burgheză, aerul îngrijit şi cochet, clădirile centrale, vechi, extrem de bine întreţinute şi blocurile vopsite în culori prietenoase, ce te mai fac să le treci mai uşor cu vederea arhitectura comunistă. De la Szeged, ungurii te trimit drept pe autostradă, scăpând astfel de povara necesităţii oferirii unui peisaj propice şoferitului de plăcere. Autostrăzile lor nu-s „ca-n palmă”; acesta este un „criteriu” după care judecăm suprafeţele în România. Ci sunt impecabile, maniace, unii zic, superioare celor din Austria. Arhitectura rurală maghiară seamănă izbitor cu a noastră, din vest, până adânc în teritoriu. Aceleaşi acoperişuri, aceeaşi tăietură a ferestrelor, aceleaşi garduri care nu lasă să se vadă în curţi, trădând oameni ascunşi, interiorizaţi, dacă nu chiar ostili.

Dacă nu-ţi fură aprecierea cu frumuseţi ale naturii (ce? pădurile firave de plopi?), peisagistice, adică, Ungaria te seduce sigur folosindu-se cu pricepere şi de femeile ei absolut superbe. Acestea, plus ambiţia drăcească/pozitivă a acestei rase şi orientarea către avânt tehnologic îi fac să pară de neajuns din urmă. Şi sunt doar 10 milioane!

Ca să sar peste alte amănunte obositoare, trebuie să mărturisesc, apropierea de Budapesta îmi dă mereu acea senzaţie de Matcă, de acasă, deşi, paradoxal, îi resimt acut şi străinătatea. E imposibil să nu te simţi atras de ea, deîndată ce îi zăreşti trupul de târfă leneşă, tolănit pe colinele acelea aspre, încinsă neglijent la mijloc cu apa Dunării. Vibrez şi cânt în sine-mi, nu-mi dau seama ce, dar cânt cu toţi muşchii încordaţi, răsuflând greoi, o melodie de dragoste fără speranţă. Apoi, intrând în ea, nu fac altceva decât să absorb vizual stiluri arhitecturale, piese de viaţă închipuite sau trăite, privind oamenii de pe stradă. Ameţesc de bunăvoie, lăsându-mă în seama curbelor art nouveau-lui importat din lumea germană, atât de specific acestei părţi de Europă, adică spaţiului bătrânului Imperiu habsburgic (http://www.answers.com/topic/art-nouveau).

Va urma

Next Page →