Chipuri

Claudiu | 30 Martie 2007 | 84245.71 | publicat în Starlog | 5 Comentarii 

Abia ajunse în staţie. Era obosit. Mult prea obosit, mai ales că era doar şapte dimineaţa. Simţea că îi explodează capul iar, din când în când, transpiraţii reci îi curgeau pe şira spinării.

Încă nu se luminase?… De ce oare? Era trecut de şapte, iar în acestă perioadă a anului trebuia ca soarele să fie deja vizibil… Ciudat… Plafonul de nori este poate mai gros decât de obicei. Privi cerul. Era apăsător, plumburiu, extrem de greu. Il strivea. Un cârd de ciori trecu pe deasupra lui. O mulţime de ciori străbătu cerul, fiecare zburătoare într-o direcţie, dar intregul cârd părea un singur organ care îşi cunoaşte scopul şi direcţia. Parca privea de pe fundul mării un banc de peşti. Nu era nici o diferenţă.
Era prea multă lume în staţia de autobuz. Mult prea multă, mai ales la şapte dimineaţa. Il deranjau mulţimile. Se simţea copleşit, dominat de ele. De asta urăste el oraşele mari. O mulţime de persoane care circulă de ici-colo, ca nişte furnici, fiecare cu universul său, fiecare cu un scop sau nu. Încercă de multe ori să citească oamenii după mers, după aspectul fizic, după îmbrăcăminte, să pătrundă măcar puţin în universul lor, să şe cunoască sau măcar să le intuiască dramele, iubirile, banucrile preferate. Era obsedat de ceea ce se ascundea în spatele persoanelor necunoscute. Cu siguranţă alte persoane, în spatele cărora erau alte persoane, ca intr-o reacţie în lanţ, ca un arbore infinit în care, în cele din urmă, fiecare ramură este legată de oricare alta, formând o reţea gigantică şi infinită. Se intreba adesea daca acele persoane pe care le vede zilnic există totuşi, sau doar sunt o proiectie a sa… Facea faţă cu greu presiunii, îi venea să urle, să plângă, să dispară sau să fugă din mijlocul unei mulţimi mari de oameni necunoscuţi. Iar acum erau atât de mulţi în statie… Mult prea mulţi.

I-ar prinde bine un chip cunoscut.
“Uite-o pe vânzătoarea de la chioşcul de ziare” işi spuse. Ce mult seamănă cu femeia de servici de la birou…”
Ciudat lucru, până acum nu observase că femeia de servici de la biroul sau seamănă cu vânzătoarea de la chioşc… În staţie continua să vina persoane. Din ce în ce mai mai multă. Printre cei prezenţi, îl văzu pe Bob, vecinul de la patru, care seamana azi şi el cu cineva, dar nu işi aminti cu cine…

Capul îi pulsă… Ameţi… Staţia, maşinile şi toţi cei prezenţi se învârteau în jurul său. Din ce în ce mai mulţi erau cei ce semănau între ei şi cu un chip pe are nu-l putea localiza în memorie…
Simţea că îi plesneşte capul de durere. Începu să alerge pe lângă cladirile gri, mohorate. Alerga din ce în ce mai repede. Începuse ploaia, o ploaie rece şi deasă. Din ce în ce mai deasă. Cerşetorul din colţ seamănă şi el… şi oamenii pe care i-a imbrâncit în fugă… S-au format deja băltoace mari şi adânci…

Durerea… Dacă nu ar fi durerea de cap… Evita pe cât posibil să privească feţele oamenilor. Continua să alerge prin ploaia deasă şi rece, fără o ţintă. Ajunse deja în staţia următoare. Aceiaşi mulţime deasă. Un instinct sălbatic îl făcu să le priveasca feţele…

Groaza… Urla din toate puterile… Urla până cand nu mai putu respira şi fu nevoit să tragă aer în plamani. Apoi urlă din nou. Toate feţele erau identice, identice cu acel chip unic din memoria sa, un chip atât de comun… Încercă să se concetreze dar nu reuşi, nu reuşi să izoleze un singur chip… Era ca într-unul din acele vise în care încerca să descifreze o inscripţie şi nu se putea concentra asupra scrisului…

Alerga din nou, îngrozit. Speriat, terorizat de acea faţa unică, de acel chip pe care il aveau toţi, femei, copii, adulţi, oameni în vârstă. Un gând, o curiozitate terifiantă îi incolţi în mintea încorsetată de un craniu strâmt, care pulsa de durere, ca un apendice strivit de mii de acuri, pulsând şi sângerând în acelaşi timp. Continua să alerge spre pod.

Se sprijini de balustradă şi privi în râul de sub el… Ameţi. Strânse cu putere fierul rece al balustrăzii, dar, degeaba, mâna lui era mai rece… Căzu peste balustradă, inert, continuând să-şi privească refelexia propriei imagini în oglinda râului… Aceiaşi faţă unică, acelaşi chip pe care-l aveau toţi, femei, copii, adulţi, oameni in vârstă, el…

“Desigur…”, işi spuse… Işi aminti al cui era acel chip. Era chipul lui Dumnezeu.
Căci Domnul ne-a făcut pe toţi după chipul şi asemănarea Sa.

Comentarii

Copyright © 2005-2009 Starlog (blorum ineuan) • Using Dropshadow original design by Brian Gardner • All you base are belong to us