Star Trek: Hidden Frontier

Claudiu | 31 Martie 2007 | 84247.9 | Tags: | 2 Comentarii 

Acum, după ce Star Trek: Enterprise a fost anulat iar Paramount nu mai pregăteşte o serie nouă în viitorul apropiat, am căutat alternative. Prima, Star Trek: The New Voyages este o continuare a TOS. Desi actorii sunt cam gay, decorurile sunt acceptabile iar efectele speciale chiar bine realizate. Insă nu am putut să văd mai mult de un episod din cauză stângăciei actorilor care sunt mai mult decât jalnici (actori este impropriu spus, sunt de fapt fani cdare au facut câteva episoade din abnii lor, gestul este lăudabil). Interesant ca Sulu a ales să joace un rol într-unul din episoade.

Azi am găsit Star Trek: Hidden Frontier. De data asta, decorurile sunt renderizate (sau bitmapuri, drept urmare personajele au o aură verde amuzantă), însă scenele de luptă cam haotice. Actorii nu sunt nici de data asta excepţionali, dar măcar vizionabili. Acţiunea are loc la opt ani după conflictul cu Dominion (care împreună cu Federaţia şi Romulanii sunt noii aliaţi împotriva Tholienilor si Breen, interesant). Apare Admiral Alyna Nechayev, Shelby (acum bună prietenă cu Riker, cu care a avut unele conflicte in TNG: The Best of the Both Worlds – Riker nu apare, doar este amintit), USS Defiant vine salvator la final, cu Kyra Nerys căpitan. Interesane evenimente, episodul 1 din sezonul 6 (producătorii recomandă să începeţi aşa, probabil le este jenă şi lor de primele 5 sezoane) a fost chiar plăcut, o să le urmăresc şi pe următoarele. (Chiar dacă un capitan supraponderal nu am mai văzut până acum :) )

Nu pot decât să-i admir pe cei care au făcut aceste serii, pentru că este vorba de oameni obişnuiţi, cu bugete infime faţă de companii ca Paramount. Din păcate nu sunt foarte buni actori, dar cel puţin aduc un suflu nou in universul Star Trek. Bravo lor!

Chipuri

Claudiu | 30 Martie 2007 | 84245.71 | | 5 Comentarii 

Abia ajunse în staţie. Era obosit. Mult prea obosit, mai ales că era doar şapte dimineaţa. Simţea că îi explodează capul iar, din când în când, transpiraţii reci îi curgeau pe şira spinării.

Încă nu se luminase?… De ce oare? Era trecut de şapte, iar în acestă perioadă a anului trebuia ca soarele să fie deja vizibil… Ciudat… Plafonul de nori este poate mai gros decât de obicei. Privi cerul. Era apăsător, plumburiu, extrem de greu. Il strivea. Un cârd de ciori trecu pe deasupra lui. O mulţime de ciori străbătu cerul, fiecare zburătoare într-o direcţie, dar intregul cârd părea un singur organ care îşi cunoaşte scopul şi direcţia. Parca privea de pe fundul mării un banc de peşti. Nu era nici o diferenţă.
Era prea multă lume în staţia de autobuz. Mult prea multă, mai ales la şapte dimineaţa. Il deranjau mulţimile. Se simţea copleşit, dominat de ele. De asta urăste el oraşele mari. O mulţime de persoane care circulă de ici-colo, ca nişte furnici, fiecare cu universul său, fiecare cu un scop sau nu. Încercă de multe ori să citească oamenii după mers, după aspectul fizic, după îmbrăcăminte, să pătrundă măcar puţin în universul lor, să şe cunoască sau măcar să le intuiască dramele, iubirile, banucrile preferate. Era obsedat de ceea ce se ascundea în spatele persoanelor necunoscute. Cu siguranţă alte persoane, în spatele cărora erau alte persoane, ca intr-o reacţie în lanţ, ca un arbore infinit în care, în cele din urmă, fiecare ramură este legată de oricare alta, formând o reţea gigantică şi infinită. Se intreba adesea daca acele persoane pe care le vede zilnic există totuşi, sau doar sunt o proiectie a sa… Facea faţă cu greu presiunii, îi venea să urle, să plângă, să dispară sau să fugă din mijlocul unei mulţimi mari de oameni necunoscuţi. Iar acum erau atât de mulţi în statie… Mult prea mulţi.

I-ar prinde bine un chip cunoscut.
“Uite-o pe vânzătoarea de la chioşcul de ziare” işi spuse. Ce mult seamănă cu femeia de servici de la birou…”
Ciudat lucru, până acum nu observase că femeia de servici de la biroul sau seamănă cu vânzătoarea de la chioşc… În staţie continua să vina persoane. Din ce în ce mai mai multă. Printre cei prezenţi, îl văzu pe Bob, vecinul de la patru, care seamana azi şi el cu cineva, dar nu işi aminti cu cine…

Capul îi pulsă… Ameţi… Staţia, maşinile şi toţi cei prezenţi se învârteau în jurul său. Din ce în ce mai mulţi erau cei ce semănau între ei şi cu un chip pe are nu-l putea localiza în memorie…
Simţea că îi plesneşte capul de durere. Începu să alerge pe lângă cladirile gri, mohorate. Alerga din ce în ce mai repede. Începuse ploaia, o ploaie rece şi deasă. Din ce în ce mai deasă. Cerşetorul din colţ seamănă şi el… şi oamenii pe care i-a imbrâncit în fugă… S-au format deja băltoace mari şi adânci…

Durerea… Dacă nu ar fi durerea de cap… Evita pe cât posibil să privească feţele oamenilor. Continua să alerge prin ploaia deasă şi rece, fără o ţintă. Ajunse deja în staţia următoare. Aceiaşi mulţime deasă. Un instinct sălbatic îl făcu să le priveasca feţele…

Groaza… Urla din toate puterile… Urla până cand nu mai putu respira şi fu nevoit să tragă aer în plamani. Apoi urlă din nou. Toate feţele erau identice, identice cu acel chip unic din memoria sa, un chip atât de comun… Încercă să se concetreze dar nu reuşi, nu reuşi să izoleze un singur chip… Era ca într-unul din acele vise în care încerca să descifreze o inscripţie şi nu se putea concentra asupra scrisului…

Alerga din nou, îngrozit. Speriat, terorizat de acea faţa unică, de acel chip pe care il aveau toţi, femei, copii, adulţi, oameni în vârstă. Un gând, o curiozitate terifiantă îi incolţi în mintea încorsetată de un craniu strâmt, care pulsa de durere, ca un apendice strivit de mii de acuri, pulsând şi sângerând în acelaşi timp. Continua să alerge spre pod.

Se sprijini de balustradă şi privi în râul de sub el… Ameţi. Strânse cu putere fierul rece al balustrăzii, dar, degeaba, mâna lui era mai rece… Căzu peste balustradă, inert, continuând să-şi privească refelexia propriei imagini în oglinda râului… Aceiaşi faţă unică, acelaşi chip pe care-l aveau toţi, femei, copii, adulţi, oameni in vârstă, el…

“Desigur…”, işi spuse… Işi aminti al cui era acel chip. Era chipul lui Dumnezeu.
Căci Domnul ne-a făcut pe toţi după chipul şi asemănarea Sa.

Epopeea cardului de credit

Claudiu | 30 Martie 2007 | 84244.76 | Tags: | 4 Comentarii 

Şi Raiffeisen Bank mi-a respins cererea pentru un card de credit pe motiv că numărul de telefon fix (cel din Cluj, de unde  locuiesc cu acte în regulă) nu este pe adresa de domiciliu stabil (care este pe buletin, unde NU locuiesc decât 2-3 zile pe lună şi care este în Ineu, judetul Arad, unde, culmea, nu am telefon fix, care-i problema?).
Dacă deţinerea unui telefon fix (Raiffesein) sau a unei proprietăţi (Banca Transilvania) sunt condiţii necesare pentru un card de credit, de ce nu mi se spune de la inceput şi mă tot plimbă pe la ei pe la sediu unde completez formulare după formulare? Şi ce dacă nu am telefon fix? Am 24 de ani, lucrez la buget pe perioadă nedeterminată, am un salar decent, necăsatorit, nu înteleg ce anume ar mai trebui sa am pentru un amarat de card de credit? Vila? Mercedes? Cunoştiinte în sistemul bancar? Tata bancher? Dezgustator! Ma simt jignit, nu pot să cred că  că situatia mea financiară depinde de a avea sau nu un telefon fix.

That’s it, I gave up, să-si facăcard cei care au telefoane fixe, o să mă descurc şi fără. Grr, I hate this country, I hate this country, I hate this country!

Fumuri…

Claudiu | 30 Martie 2007 | 84244.27 | | 8 Comentarii 

Pacientul: Doctore…fumez!

Doctorul : Eh, fumuri….

Cred că acest banc sec şi prost, inventat de mine acum chiar ar atrage mai multe priviri ale fumătorilor decât acele avertismente , dorite de iniţiatori a fi de un mare impact, de pe pachetele de ţigări, care ocupă 30 su 40 % din suprafaţa acestora. Nu sunt o fumătoare, nu am fumat în viaţa mea, dar sunt o fumătoare pasivă înrăită. Toţi cei chestionaţi de mine îmi dau cam acelaşi răspuns: nu le acord atenţie, au un efect subliminal, iar de cele mai multe ori sunt o foarte bună sursă de inspiraţie pentru noi bancuri. 

Avertismentele privind efectele nocive ale tutunului, oricât de explicite ar fi ele, fac deja parte din designul pachetului, din peisaj. E totuşi posibil ca viitoarele fotografii horror, care vor susţine capmania anti-fumat să aibă un impact mai mare, până acum teama de orbire pare a fi cel mai eficient avertisment.

Dacă aveţi o secundă liberă, vă propun să fiţi inventivi: creaţi voi un avertisment sau chiar o imagine care ar convinge un fumător să se lase de fumat. Această propunere e valabilă şi pentru nefumători.

Morbid

Luci | 30 Martie 2007 | 84244.06 | | 14 Comentarii 

Despre români s-au scris de toate. Dar ce am citit în Gândul de astăzi depăşeşte orice imaginaţie: oamenii din Roşia Montană îşi dezgroapă morţii şi îi mută în altă comună pentru a primi bani pe groapă de la compania Gold Corporation, companie ce încearcă să pună “mâna” pe aurul din munţi. Sunt bani mulţi la mijloc şi îi înţeleg pe săteni când îşi vând averile şi se mută în altă parte dar faza cu morţii e de neconceput. Făcând haz de necaz, există o vorbă: Morţii cu morţii şi vii cu viile. Mai multe citiţi aici

Numere prime

Claudiu | 29 Martie 2007 | 84241.87 | Tags: | 5 Comentarii 

Aici [math.com] se află un test pentru numere prime. Pentru că mai demult m-am jucat şi eu cu aşa ceva, am zis să îl încerc. Şi pentru că numerele prime foarte mici sunt floare la ureche, am vrut să îi testez limitele. Am introdus 454567344453465465324323341. Răspunsul a fost: “4.5456734445346545e+26 is not prime.  It is divisible by 2″. Right. După numele domeniului, mă aşteptam la ceva mai serios, măcar o averitzare că am introdus prea multe cifre, etc.

File de jurnal 7 (Corespondenţă din Dealul Mockrei)

Luci | 28 Martie 2007 | 84239.09 | Tags: | 4 Comentarii 

Încă nu mi-am revenit după evenimentele din Vien Nam. Stau în camera de hotel şi contemplez la ce s-a întâmplat. Sunt plecat în Dealul Mockrei într-o misiune de recunoaştere a teritoriului pe unde a mai acţionat L. Acum două zile am ajuns. Trebuia să venim lunea trecută dar am amânat din cauza lui Miky. Suntem cazaţi la un hotel din apropiere de zona studiată (la 11 km); sunt aici împreună cu Laura Palmer, Marc`o şi o echipă de 6 persoane a WWT-ului împreună cu câini dresaţi. Ce bine era să fi avut un câine vorbitor. Toţi câinii vorbitori ai Underground-ului au fost omorâţi de terorişti în trecut…
Şi totuşi ce s-a întâmplat în Viet Nam? Erau prinse în acţiune mai multe personaje. Scopul misiunii lui Izvoreanu şi al Amiralului era să descopere informaţii despre Cody, de la ospiciul de la care a evadat în urmă cu 23 de ani, omorând 4 doctori. Informaţiile despre acest caz au fost secretizate, nimic nu se ştie în plus faţă de ce spuneam mai sus. Ei bine, Mambo avea legături cu autorităţile vietnameze şi aflase că cei doi se aflau în zonă. L-a trimis pe Mexicanu (un aliat de-al său) să-i elimine, aruncându-le în aer camerele de hotel. Miky aflase de la misteriosul om de legătură că Mexicanu va acţiona şi a plecat cu primul avion în Asia, folosindu-şi a doua identitate Michaela Kelm. I-a avertizat pe băieţi de ce va urma şi s-au întors cu primul avion înapoi, lăsând becul aprins în camere să nu-şi dea seama teroriştii că au plecat. A fost o misiune nereuşită dar bine că nu au păţit nimic băieţii. Miki însă a început să mă îngrijoreze. E misterioasă, e ciudată, nu ştiu ce să mai zic. Sper să nu-mi prindă jurnalul să îl citească…
Luni seara am sosit aici după ce joia trecută ne-am lansat oficial în New York, a fost mare chef. Şi acum mai simt o stare de oboseală după toată agitaţia aceea. Pe 2 aprilie trebuie să merg în Italia, ne vom lansa şi acolo oficial. Până sâmbătă seara trebuie să termin cu această misiune. Doar ieri am fost pe teren, în zona unde a fost prins L în 2004. S-a ridicat părul pe mine în timp ce un fior rece mi-a traversat coloana vertebrală. Şi Marc`o simte ceva. S-a uitat la mine lung, dar i-am citit pe faţă ce gândeşte. A fost şi el aici acum 3 ani. Doamne cum trece timpul. Astăzi vom studia vestul dealului, zona pădurii… O să revin cu un raport al acestei misiuni săptămâna viitoare…
G out
Nume de cod: 1401280307

#S.T.Î.L.P.U. 2007

Overclocking

Claudiu | 27 Martie 2007 | 84237.18 | Tags: | 2 Comentarii 

Interesante Intel-urile astea noi, cu un Core 2 Duo E6300 de 1.8GHz am reusit să ajung (din softul plăcii de bază – Asus P2B Deluxe) până la 3.0GHz. La 3.2 nu a mai vrut să booteze. Noroc că P5B-ul e inteligentă şi nu trebuie să scot bateria după un oc nereuşit, e suficient să opresc pentru câteva secunde alimentarea, după care, mă va anunţa ca Overclock Failed!, mă pofetşte în BIOS, unde parametrii au fost aduşi la starea lor din fabrică (doar cei raspunzători de oc, ceasul de exemplu a rămas nemodificat). But all this came with a price, la 3.0GHz, un mprime rulând numai pe un core aduce teperatura procesorului undeva peste 85 de grade (mai mult de 85 nu l-am lăsat, oprind procesul, temperatura scăzând brusc la 74), în condiţiile în care temperatura normală de lucru era pe la vreo 50-60 de grade (la 1.8GHz, frecvenţa din fabrică).  Plus că RAM-ul nu mai vrea să meargă decât la 533MHz şi nu la 800, cum este din fabrică. (cineva pe ocforums.com spunea că şi-a dus E6300 la 3.5GHz)
Aşa că, atunci când o să am nişte sisteme de răcire mai complexe, o să mă pot bucura şi eu de 3GHz full time, până atunci rămân la 1,8GHz (poate încerc un 2.4GHz in weekend, când pot fi cu ochii pe el mai mult timp, chiar şi la 2.4, mprime rulează mult mai repede – 0.052 secunde o iteraţie faţă de 0.063  – la 1.8GHz, iar temperatura este ceva mai decentă). Totuşi, a folosi un procesor de 1.8GHz la 3.0GHz este uimitor.

Next Page →