Bucu Ranch…

Cristian | 31 Ianuarie 2007 | 84086.48 | publicat în Neclasificat | Tags: Arde-i umpluţi! 7 Comentarii 

Îmi pare rău să vă inoportunez, dar nu mă pot abţine. Pur şi simplu, sunt atât de bucuros să văd că, totuşi, în publicaţiile româneşti se scrie şi altfel, cu vână, cu spirit, nu numai corect politic. Mă simt mai puţin stingher. Nu ţi-e totuna ca opiniile tale din ultimele săptămâni (vezi colonialism, comunism, corectitudine politică, guevarişti în tenişi roşii) să se întâlnească uneori cu cele ale lui Andrei Pleşu. Dacă aş fi Bucurenci, mi-ar plezni puţin obrazul de jenă. Practic, la distanţă de o lună, Andrei Pleşu îi transmite lui Bucurenci, mai detaliat şi mai rafinat, exact ceea ce am postat eu pe blogul său personal. Nu mă mândresc, că nu am încă prea multe pricini, dar voiam să vă împărtăşesc bucuria mea. Boldurile îmi aparţin. Cuvintele sunt ale filosofului.

Un „duel“ imposibil

Fragmente

Luasem în discuţie acest punct de vedere nu întrucît aveam ceva cu susţinătorul lui, ci întrucît ni se păruse caracteristic pentru o anumită tendinţă de generaţie. Cu alte cuvinte, dl Bucurenci nu era decît un simptom, un exponent, un prilej. Domnia sa, oarecum euforic, s-a simţit vizat personal. Pe plicul în care mi se adusese scrisoarea sa (prin cineva care se recomanda ca „asistentă“ a expeditorului) scria „Dragoş Bucurenci, public enemy number 1“). Am trecut surîzînd peste acest mic acces de vanitate juvenilă şi l-am invitat pe preopinent la o discuţie. Întîlnirea a fost agreabilă şi, pînă la un punct, lămuritoare. În final, mi s-a făcut propunerea să reacţionez în scris la epistola proaspăt primită, aşa încît tînărul amic şi cu mine să apărem, în aceeaşi pagină de ziar, în poziţie, cochetă, de luptă. Care va să zică duel! Eram invitat, cu graţie, să pun umărul la consolidarea „brand-ului Bucurenci“ şi la coregrafia unei „dezbateri“, al cărei rezultat era anticipat: …mi-aş dori foarte mult – spunea interlocutorul meu – să fiţi de acord cu mine că nu putem fi de acord“. Interlocutorul meu poate fi liniştit. Dorinţa îi este îndeplinită şi, în consecinţă, dezbaterea e lipsită de sens. Admit că dintr-o dezbatere trebuie să lipsească orice componentă de vexaţiune, de orgoliu belicos, admit că nu trebuie să vrei victoria cu orice preţ, dar mi se pare ridicol să-ţi propui, de la bun început, un deznodămînt neutru.

…Sînt şi alte motive pentru care nu angajez un „duel“ cu dl Bucurenci. Întîi, pentru că îmi e, în continuare, foarte simpatic. Nu degeaba l-o fi preluat, în echipa ei, Irina Nicolau (care, între noi fie vorba, se întoarce în mormînt dacă-l citeşte…). Omul are farmec, e o precoce vedetă de televiziune, scrie bine şi se îmbracă şic. Are, aşadar, toate datele să devină periculos. Un alt motiv al desistării mele e faptul că, nu doar din motive de generaţie, avem linii de start diferite. Eu am trăit comunismul, dl Bucurenci îl comentează. Eu nu pot socoti declaraţia lui Sartre cu privire la necesitatea lichidării fizice a anticomuniştilor ca pe o mică „trivialitate“ anecdotică. Eu nu pot separa marxismul de teoria (şi practica) terorii revoluţionare şi a urii de clasă, eu nu pot decupla comunismul de experienţa partidului unic, a suspendării democraţiei parlamentare, a proprietăţii, a libertăţii şi a drepturilor individuale. Pentru mine „stînga“ nu e acelaşi lucru cu comunismul, pentru mine Lenin şi Stalin n-ar fi fost posibili fără Marx şi Engels. Cît despre sărăcia din lumea a treia, am văzut mult mai multe acţiuni de intervenţie salutară din partea ţărilor capitaliste şi a unor organizaţii religioase decît din partea vreunui stat (sau partid) comunist.

… Şi mai e ceva: nu ştiu de ce, nu-l pot lua pe tînărul meu amic prea în serios. Îmi cer iertare dacă divaghez, dar percep, în voioşia trendy a opţiunii sale, un aer de tricou Che Guevara, un strop de dandysm „branşat“, o atmosferă de déjà-vu, în genul „comunismului caviar“. Îngrijorarea faţă de sărăcia fostelor colonii nu pare, deocamdată, decît un hobby teoretic. Dar, slavă Domnului, săraci nu sînt doar în Africa, sînt şi la colţul străzii. Sînt sigur că dl Bucurenci are deja planuri concrete, comuniste, pentru ajutorarea lor. Şi îmi pot închipui că, de cîte ori se urcă la volanul elegantului său Smart, sub ochii serviabili ai „asistentei“ sale, se simte stingherit. Inegalitatea economică e, orice s-ar zice, greu de suportat.

Pur şi simplu, am izbucnit într-un râs voios la încheierea lecturii. Era râsul eliberării, al împăcării cu sine, al rezonării. Deci nu toată lumea s-a înţeles să se complacă în băltoaca toleranţei cu orice preţ, a “înţelegerii” teatrale. Şi, ghiciţi pe cine am pus mâna să sun imediat, atât de precipitat că a trebui să formez de trei ori? Pe Radu Stanca! Radule, hai să trăim la mulţi ani! Ne-a grăit domn’ prof. Pleşu pe amândoi.

Comentarii

Copyright © 2005-2009 Starlog (blorum ineuan) • Using Dropshadow original design by Brian Gardner • All you base are belong to us