Bucu Ranch…

Cristian | 31 Ianuarie 2007 | 84086.48 | Tags: | 7 Comentarii 

Îmi pare rău să vă inoportunez, dar nu mă pot abţine. Pur şi simplu, sunt atât de bucuros să văd că, totuşi, în publicaţiile româneşti se scrie şi altfel, cu vână, cu spirit, nu numai corect politic. Mă simt mai puţin stingher. Nu ţi-e totuna ca opiniile tale din ultimele săptămâni (vezi colonialism, comunism, corectitudine politică, guevarişti în tenişi roşii) să se întâlnească uneori cu cele ale lui Andrei Pleşu. Dacă aş fi Bucurenci, mi-ar plezni puţin obrazul de jenă. Practic, la distanţă de o lună, Andrei Pleşu îi transmite lui Bucurenci, mai detaliat şi mai rafinat, exact ceea ce am postat eu pe blogul său personal. Nu mă mândresc, că nu am încă prea multe pricini, dar voiam să vă împărtăşesc bucuria mea. Boldurile îmi aparţin. Cuvintele sunt ale filosofului.

Un „duel“ imposibil

Fragmente

Luasem în discuţie acest punct de vedere nu întrucît aveam ceva cu susţinătorul lui, ci întrucît ni se păruse caracteristic pentru o anumită tendinţă de generaţie. Cu alte cuvinte, dl Bucurenci nu era decît un simptom, un exponent, un prilej. Domnia sa, oarecum euforic, s-a simţit vizat personal. Pe plicul în care mi se adusese scrisoarea sa (prin cineva care se recomanda ca „asistentă“ a expeditorului) scria „Dragoş Bucurenci, public enemy number 1“). Am trecut surîzînd peste acest mic acces de vanitate juvenilă şi l-am invitat pe preopinent la o discuţie. Întîlnirea a fost agreabilă şi, pînă la un punct, lămuritoare. În final, mi s-a făcut propunerea să reacţionez în scris la epistola proaspăt primită, aşa încît tînărul amic şi cu mine să apărem, în aceeaşi pagină de ziar, în poziţie, cochetă, de luptă. Care va să zică duel! Eram invitat, cu graţie, să pun umărul la consolidarea „brand-ului Bucurenci“ şi la coregrafia unei „dezbateri“, al cărei rezultat era anticipat: …mi-aş dori foarte mult – spunea interlocutorul meu – să fiţi de acord cu mine că nu putem fi de acord“. Interlocutorul meu poate fi liniştit. Dorinţa îi este îndeplinită şi, în consecinţă, dezbaterea e lipsită de sens. Admit că dintr-o dezbatere trebuie să lipsească orice componentă de vexaţiune, de orgoliu belicos, admit că nu trebuie să vrei victoria cu orice preţ, dar mi se pare ridicol să-ţi propui, de la bun început, un deznodămînt neutru.

…Sînt şi alte motive pentru care nu angajez un „duel“ cu dl Bucurenci. Întîi, pentru că îmi e, în continuare, foarte simpatic. Nu degeaba l-o fi preluat, în echipa ei, Irina Nicolau (care, între noi fie vorba, se întoarce în mormînt dacă-l citeşte…). Omul are farmec, e o precoce vedetă de televiziune, scrie bine şi se îmbracă şic. Are, aşadar, toate datele să devină periculos. Un alt motiv al desistării mele e faptul că, nu doar din motive de generaţie, avem linii de start diferite. Eu am trăit comunismul, dl Bucurenci îl comentează. Eu nu pot socoti declaraţia lui Sartre cu privire la necesitatea lichidării fizice a anticomuniştilor ca pe o mică „trivialitate“ anecdotică. Eu nu pot separa marxismul de teoria (şi practica) terorii revoluţionare şi a urii de clasă, eu nu pot decupla comunismul de experienţa partidului unic, a suspendării democraţiei parlamentare, a proprietăţii, a libertăţii şi a drepturilor individuale. Pentru mine „stînga“ nu e acelaşi lucru cu comunismul, pentru mine Lenin şi Stalin n-ar fi fost posibili fără Marx şi Engels. Cît despre sărăcia din lumea a treia, am văzut mult mai multe acţiuni de intervenţie salutară din partea ţărilor capitaliste şi a unor organizaţii religioase decît din partea vreunui stat (sau partid) comunist.

… Şi mai e ceva: nu ştiu de ce, nu-l pot lua pe tînărul meu amic prea în serios. Îmi cer iertare dacă divaghez, dar percep, în voioşia trendy a opţiunii sale, un aer de tricou Che Guevara, un strop de dandysm „branşat“, o atmosferă de déjà-vu, în genul „comunismului caviar“. Îngrijorarea faţă de sărăcia fostelor colonii nu pare, deocamdată, decît un hobby teoretic. Dar, slavă Domnului, săraci nu sînt doar în Africa, sînt şi la colţul străzii. Sînt sigur că dl Bucurenci are deja planuri concrete, comuniste, pentru ajutorarea lor. Şi îmi pot închipui că, de cîte ori se urcă la volanul elegantului său Smart, sub ochii serviabili ai „asistentei“ sale, se simte stingherit. Inegalitatea economică e, orice s-ar zice, greu de suportat.

Pur şi simplu, am izbucnit într-un râs voios la încheierea lecturii. Era râsul eliberării, al împăcării cu sine, al rezonării. Deci nu toată lumea s-a înţeles să se complacă în băltoaca toleranţei cu orice preţ, a “înţelegerii” teatrale. Şi, ghiciţi pe cine am pus mâna să sun imediat, atât de precipitat că a trebui să formez de trei ori? Pe Radu Stanca! Radule, hai să trăim la mulţi ani! Ne-a grăit domn’ prof. Pleşu pe amândoi.

Viitorul sună bine?

Luci | 31 Ianuarie 2007 | 84085.92 | | 4 Comentarii 

“Suntem în anul 2020 şi lumea s-a schimbat”. Aşa începea un serial SF de televiziune. Vă propun să vă puneţi imaginaţia să lucreze, şi să zburaţi în viitor. Cum vă vedeţi peste 10 ani? Ce vă propuneţi să realizaţi pentru următoarea perioadă? Ce ar trebui să se schimbe în lume?

Cur@Constituţional!

Cristian | 29 Ianuarie 2007 | 84081.1 | Tags: | 31 Comentarii 

Preşedintele care (ne) joacă

Mă întreb: să fie, oare, chiar atât de greu să deschizi ochii, să-ţi recuperezi onestitatea şi să-l vezi pe preşedintele Băsescu exact aşa cum este? Ce însuşiri speciale îţi trebuie pentru a-i detecta apetitul pentru scandal şi circ ieftin (scump pentru viitorul incert al ţării!)? Câtă inteligenţă trebuie să deţii în stoc pentru a-i sancţiona prompt nepotrivita familiaritate cu toată lumea, plăcerea de a se freca de masse, spre spaima SPP-ului! Sau ce viitor ai îndrăzni să speri că ai, ca om politic, dacă accepţi să te aliezi cu el, aşteptând apoi, de pe o zi pe alta, să te „tune” în stilu-i caracteristic, folosindu-te de ţap ispăşitor pentru toate eşecurile guvernării, ca să iasă el perfect înălbit în pragul alegerilor!?

Conform Constituţiei, preşedintele României are atribuţii extrem de simbolice – amănunt ignorat de populaţia avidă de mână forte. El nu dispune, ci doar se consultă şi transmite mesaje. Practic, nu poate întreprinde mai nimic de capul său. Orice demers mai important pentru ţară la care s-ar putea înhăma trebuie să treacă mai întâi de aprobarea Parlamentului. Tratatele internaţionale sunt întocmite şi negociate de Guvern, preşedintele doar le propune spre ratificare tot Parlamentului (singurul for care poate cu adevărat să le respingă!). Preşedintelui „îi vine apa la moară” doar în caz de conflict armat cu alt stat, situaţie în care preia efectiv conducerea armatei. Mai poate institui starea de urgenţă sau de asediu, dar, din nou, nu fără consultarea prealabilă a forului legislativ.

În rest, rolul lui este cam acela al unui figurant, o sărmană umbră a fastului care înconjura instituţia prezidenţială în perioada totalitară. Conferă decoraţii şi titluri, acordă grade de general, amiral şi mareşal, numeşte anumiţi funcţionari publici şi acordă graţierea individuală. Dacă la toate acestea mai adăugăm şi prezidarea CSAT (organism care nu prea are de lucru, fiind, în mare, o formalitate), avem tabloul complet al job-ului prezidenţial.

În schimb, articolul 102, alineatul 1 spune aşa: „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Deci, e clar care putere a statului rules the business?

Şi atunci, de continuăm să investim atâta pasiune în această poziţie politică rămasă de faţadă? De ce credem că rezolvarea problemelor noastre ar putea fi la îndemâna unui singur individ, fie acela şi şeful statului? În prezent, această onorabilă poziţie este ocupată de un personaj „popular”, căruia în numele „reprezentativităţii” şi al votului direct, care l-a trimis acolo unde se află, i se conferă indulgenţă deosebită. Intelectuali de marcă (H.R. Patapievici şi Mircea Mihăieş) au luat o poziţie patrupedă în EVZ din ultima săptămână, sărind slugarnic, umoral şi precar argumentat (pentru nivelul lor) în apărarea lui Traian Băsescu.

H.R. Patapievici afirmă că „T.B. e cel mai bun preşedinte pe care l-a avut România” până acum, ignorând intenţionat două aspecte deloc neglijabile: 1. România a fost condusă până la el doar 3 (trei) preşedinţi. 2. Între un pseudo-comunist analfabet şi gângav, un politruc bun stăpânitor al limbajului de lemn şi un profesoraş ajuns în vârf cumva malgre soi, e normal ca Băsescu să iasă în evidenţă cu mesajul său penetrant, curajos, dar fără finalizare, bun de impresionat fraierii. Ar fi ca şi cum un individ perfect valid ar fi desemnat ca având cea mai bună ureche muzicală într-o şcoală de surdo-muţi.

Mircea Mihăieş (http://evz.ro/article.php?artid=289831), nu se lasă mai prejos şi consideră fără ocolişuri, fără dubii (ce scriam eu mai sus?) că principalul atu al actualului preşedinte este „sprijinul popular”. Deci, toate celelalte trăsături mai puţin onorante ale omului pălesc, trebuind ignorate. Nu te pui cu „sprijinul popular”. Lasă că o să-l vedem pe Mihăieş ce va spune când se va confrunta cu „sprijinul popular” pe care de-alde Becali îl va avea la viitoarele alegeri. Poporul a dovedit în repetate rânduri că e prost. Până în 2004, i-a oferit lui Iliescu şi partidului său trei mandate. Respectăm şi înghiţim întocmai voinţa lui?

Chiar aşa, e obligatoriu să rămânem tăcuţi în faţa aberaţiilor democraţiei, care graţie „uneltei” sale de bază – scrutinul universal – e în măsură să aducă pe prima scenă politică a naţiei tot felul de creaturi „simpatice”, specialiste în figuraţie, în „jocul” de glezne la marginea terenului?! Vom înceta vreodată să mai fim atât de iubitori de stat paternal? Ne va veni vreodată mintea cea de pe urmă pentru a cere ca preşedintele să fie desemnat de Parlament? Să nu mai dorim „figuri”, „personalităţi”, „băieţi deştepţi”, „populari”. Ci ADMINISTRATORI capabili şi discreţi. Pentru că mi-am pus în final aceste întrebări, voi fi, probabil, taxat drept visător. Dacă nu mi le puneam (ca vag semn al unei speranţe), primeam aceeaşi veşnică etichetă de pesimist.

Aselenizarea

Claudiu | 27 Ianuarie 2007 | 84075.72 | Tags: | 50 Comentarii 

Au fost sau nu americanii pe Lună? Asta se întreabă o generaţie pentru care aselenizarea reprezintă ceva atât de extraordinar (probabil cea mai mare realizare inginerească a omenirii, până în prezent) încât ni se pare imposibil ca noi, ca specie prezentă, să fim în stare de aşa ceva, şi astfel, întreaga istorie a selenizării devine o legendă. Iată de ce, după unele comentarii de la blog, am decis să demontez acest mit al aselenizării falsificate, aducând câteva contra-argumente.

Probabil că toţi care se întreabă asta au la bază documentarul realizat de FoxTV şi difuzat prin toate mediile, vazut de sute de mii, milioane de oameni care se intreabă, prostiţi, Chair mă, dacă nu au fost? Şi americanii (cu variantele guvernul, masonii, evreii) ăştia de trag pe sfoară. Dornic de senzaţii tari, publicul românesc, în special tânăr, s-a lăsat sedus de idee şi a îmbrăţişa-o imediat.

Problema numărul unu: steagul care flutură. Haha, uitaţi-vă mai bine la imagini şi veţi observa că acel steag flutură într-un mod în care ar fi imposibil de reprodus pe Pământ, tocmai din cauza gravitaţiei scăzute a Lunii a lipsei atomosferei. Şi, pentru spectatorii răbdători, uitaţi-vă până la capăt, el nu flutură decât atunci cănd este manevrat (lucru normal, având în vederea ca asupra suprafeţei steagului acţioneză nişte forţe mecanice, până la urmă, generate de braţele astronauţilor) după care stă ţeapăn, iar eu nu am vazut vreodată un steag atât de ţeapăn şi imobil (desfăşurat, nu pleoştit!) pe Pământ.

A doua problemă: lipsa stelelor. Lumea se plângea că nu apar stele în peisajul selenar. Dar, la fel de bine, nu apar stele nici în imaginile actuale cu Staţia Spaţială Internaţională sau cu Space Shuttle. Nu apar poze nici în cadrurile nocturne cu New York, iar explicaţia este la îndemăna oricărui fotograf amator. Şi explicaţia nu presupune inexistenţa New York-ului, ci în ambele cazuri lumina stelelor este mult prea slabă pentru a impresiona filmul sau CCD-ul aparatului, plus ca nu a focalizat nimeni cămpul stelar, ci cel selenar.

A treia problema, umbrele. Conspiraţioniştii reclamau convergenţa umbrelor, ceea ce sugera, după ei, o sursă de lumină artificală a unui platou de filmare deoarece, conform lor, lumina naturala care cade pe niste tije infipte în sol ar crea umbre paralele. Nimic mai fals, ieşiţi afară într-o zi cu soare şi observaţi stâlpii unui gard sau a oricăror tije verticale. Umbrele vor fi convergente, la fel ca în imaginile selenare.

În anul 1969, lumea era în plin razboi rece. Credeţi ca ruşii nu au fost cu ochii pe misiunile Apollo? Credeţi că dacă ar fi avut cea mai mică dovadă a unei conspiraţii, ar fi tăcut? Spionii ruşi au reuşit să fure de la americani secretul bombei atomice si nucleare, cred că s-ar fi descurcat până la urmă şi cu problema aselenizarii.

Nimeni nu ia în calcul sutele de kilograme de roci lunare aduse de acolo şi studiate aici de comunitatea ştiinţifică. Nimeni nu ia în calcul oglinda montată pe Lună (şi experimentele cu pulsuri laser realizate de aici de pe Pământ petru a monitoriza distanţa Pământ-Lună), seismografele montate pe Lună, care trimit date continuu pe Terra, nimeni nu ia în calcul poziţia oficială a NASA faţă de această problemă, pentru ca nu este atât de spectaculoasă ca şi o teorie a conspiraţiei. Nimeni nu ia în calcul costurile necesare pentru a muşamaliza aşa ceva (gândiţi-vă numai câţi oameni, printre care zeci de ziarişti erau prezenţi în sala de comanda a misiunii, de aici, de pe Pământ, gândiţi-vă câţi medici sau ingineri au fost implicaţi în programul Apollo). Până la urmă, cum încheia şi un documenatar (unul adevărat, marca Discovery), ar fi fost mult mai ieftin să se meargă pe Lună, decât să se insceneze aşa ceva.

Starlog.ro

Claudiu | 27 Ianuarie 2007 | 84074.92 | Tags: | 5 Comentarii 

Rugăm toţi cititorii şi colaboratorii să îşi modifice bookmarks-urile şi rssfeed-urile astfel încât să poată accesa noua adresa a Starlog-ului, care din dimineaţa zilei de 27 ianuarie 2007 a devenit www.starlog.ro.

Închis

Claudiu | 26 Ianuarie 2007 | 84073.4 | | 10 Comentarii 

Nu suntem de acord cu adoptarea proiectului de hotărâri ale consiliului local privind obligarea la:
- orar de funcţionare între orele 8-24
- interzicerea comercializării băuturilor alcoolice (inclusiv bere şi vin) în complexul sudenţesc

Voi sunteţi de acord ?
Voi, 25.01.2006 prin complexul studenţesc din Timişoara, ferestrele fiecărui “butic” erau tapetate cu astfel de proteste şi bineînţeles erau închise tot în semn de protest. Cluburile sunt înlăcrimate… Întâmplător treceam prin complex ca să-mi xeroxez câteva cursuri la care am lipsit, ca orice student care se respectă. Nu aveam cea mai vagă idee despre ce este vorba, iar curiozitatea mea bolnavă s-a apropiat să citească pe îndelete afişul. Ei, ne întreabă pe noi, studenţii, dacă suntem de acord cu ce se întâmplă. Hm…priveam în jur şi nu remarcam niciun student revoltat, cu vreo părere pro sau contra, erau doar nemulţumiţi că e închis peste tot şi nu mai au de unde să-şi cumpere ţigări şi pâine, în rest plutea o mare indiferenţă.

Din aceeaşi curiozitate m-am întors azi, vineri 26.01.2007, ca să observ vreo schimbare în urma acestor proteste. Nimic. Micii întreprinzători sunt cuminţi şi nu mai latră. Confuzie…

Specificarea din paranteză a vinului şi a berii m-a făcut să zâmbesc. Oare au fost vreodată cele două băuturi nealcoolice?

Nume (Prenume, mai exact)

Bia | 26 Ianuarie 2007 | 84073.15 | Tags: | 10 Comentarii 

Mã tot gândesc ce o fi în capul parintilor care pun copiilor nume ciudate. Adicã multi dintre noi se pot considera norocosi ca au pãrinti normali care n-au fost loviti de inspiratii idioate. Bine mai stiu si din ãia care nu-s multumitii de numele lor chiar daca e cat se poate de normal.

Eu una consider cã nimic nu te reprezintã mai mult. Probabil voi fi contrazisa, dar mie numele imi spune foarte multe, pâna si fizionomia persoanei mi se pare in concordanta cu numele. Nu vi s-a intâmplat niciodata sa vi se parã ca pur si simplu o persoanã nu s-ar putea numi altfel? Revenind la nume ciudate, cred de ni se trage din dorinta de a nu pune copilului un nume “la chilã”. De exemplu un nume care mie imi place in mod deosebit este Alexandru/Alexandra, dar atâtea persoane se numesc asa ca m-am plictisit de-a dreptul. Ma gandesc apoi cã de aceea au aparut derivatele Alexis, Alexia, Alessia, Alessandra sau mai nou Ayan, Aris, Angelo etc.

Un alt motiv cred ca ar fi acela ca majoritatea femeilor însãrcinate stau acasa si se îndoapã uitându-se la telenovele, asa au aparut pe la noi nume ca Armando(am auzit o mamã pe stradã strigandu-si copilul asa), Marcus, Carlos, Luz Maria(sau mai autohton cicã Luz Cristina, ca m-an spart de ras cand am auzit),Leonela si daca mai vreti mai sunt. Apoi mai sunt si tati microbisti, poate prea microbisti care fiind fani infocati ai unei echipe s-au gandit sa aiba starurile in familie, asa cã Ronaldo si Roberto Carlos sigur bat mingea pe undeva prin cartierele României. Cel mai tare mi se pare ãlã care si-a botezat copilul cu numele tuturor titularilor echipei de fotbal a Braziliei dupa ce ãstia au castigat într-un an Campionatul Mondial. Sãracu copil… Îi rog pe toti cai care sperã sa aiba un copil sa nu-l nenorocescã cu un nume de tota jena, sa nu doreascã sã-l soatã din anonimat pe calea asta si sa se gândeasca bine.

Paranoia!

Claudiu | 25 Ianuarie 2007 | 84069.71 | Tags: | 8 Comentarii 

Ziceam zilele trecute despre o carte de SF, Timperfect. Pe scurt, acţiunea e cam aşa: în anul 1998 (viitorul) Terra suferă masiv de pe seama poluării. Fenomenele meteorogice extreme prevăd un inevitabil şi foarte apropiat sfârşit al lumii. Câţiva oameni de ştiinţă descoperă o metodă de a trimite mesaje în trecut (1968) pentru ai avertiza pe oamenii acelor vremuri. Cum fac asta? Cu un fascicul tahionic, care bruiază un echipament din 1968, care astfel nu mai citeşte normal valorile măsurate. În fine, ideea e ca aparatul merge aiurea, din cand în când, perioadele în care primeşte fluxul şi este bruiat alternând cu perioadele când funcţioneză normal. Cum rezolvă paradoxurile temporale, nu vă spun, citiţi cartea.
Revenind la prezent, de anul trecut aparatul cu care fac eu măsurători, merge aiurea. Nu tot timpul. Din când în când. Uneori îşi revine, după care se decalibrează din nou. Şi tot aşa. Nu am putut să nu mă gîndesc la Timperfect.
Am aflat ca la Ineu şi Arad, ieri a fost o furtună cu tunete şi fulgere iar azi a nins abundent. Mi-am adus aminte că am citit pe un blog că şi la Braşov s-a întâmplat ceva similar, acum câteva zile. Plua ştirea pe care au auzit-o cu toţii, despre faptul ca anul 2007 va fi cel mai cald din istorie (istoria notată a observaţiilor meteorologice). Nu pot să nu mă gândesc din nou la Timperfect.
Anul trecut, Bia a găsit în Oradea, pe jos, un comm badge, adica acea insigna pe care o aveau cei din Enterprise. Din nou, m-am gândit la viitor, la călătorii în timp şi la Timperfect. Însă, spre dezamăgirea mea, insigna era un obiect promoţional vândut de Paramount, so nothing from the future here. Totuşi, cum de a fost găsită pe jos, întâmplător, este încă un mister. Îmi place să cred ca peste 30 de ani, în vizită prin Oradea, o scap pe jos, însă în cadere trece printr-un rift temporal şi aterizează pe asfalt acum un an, în exact acelaşi loc spaţial, dar la cu totul alte coordonate temporale.

Next Page →